Pentru ca disciplinarea să fie eficientă trebuie să ţinem cont de câteva principii. Iată la ce ne referim:
- Deoarece copilul uneori se simte neînţeles şi i se pare că părintele se impune fără să ţină cont de el, de sentimentele lui, este important să se respecte câteva principii de comunicare.
- Pentru a schimba comportamentul copilului, părintele va folosi o serie de metode, orientate atât înspre comportamentele dorite, pentru a le încuraja şi susţine, cât şi înspre cele negative, pentru a le înlocui cu altele care sunt adecvate. Metodele pe care le vom aborda se referă la trei situaţii: învăţarea unui comportament nou de către copil, creşterea frecvenţei sau duratei unui comportament existent şi abordarea copilului atunci când refuză să facă ceea ce doriţi.
Disciplinarea începe cu o bună comunicare
Pentru a menţine o relaţie bună cu copilul este important ca dumneavoastră să comunicaţi eficient cu el. Comunicarea eficientă constituie un ingredient esenţial pentru educarea copilului. Orice efort este prea mare şi ineficient în lipsa unei relaţii bazate pe comunicare şi pe dragoste necondiţionată faţă de copil.
Comunicarea deficitară este un mod de viaţă pentru multe familii. De exemplu:
– Cum comunicaţi cu copilul dumneavoastră?
– Tot timpul îi spun ce să facă, îl întreb cum a fost la şcoală, dar nu-mi răspunde.
Cât de mult acest „a vorbi” constă în a cicăli, a-i reaminti, a critica, a amăgi, a ameninţa, a ţine o prelegere, a interoga, a da sfaturi, a evalua sau a ridiculiza?
Aceste tactici sau oricum le-am numi, mai mult perturbă decât îmbunătăţesc comunicarea. Dacă veţi comunica cu copilul ca şi cu un prieten, relaţia se va îmbunătăţi.
Gândiţi-vă la modul în care doriţi ca majoritatea oamenilor să vă răspundă atunci când sunteţi supărat. Uneori doriţi pur şi simplu să fiţi lăsat în pace. Alteori, însă, doriţi ca cineva să vă asculte, să vă înţeleagă şi să vă accepte sentimentele. Este foarte probabil ca şi copilul să aştepte acelaşi lucru de la dumneavoastră.
Bariere în comunicarea cu copilul
Rolurile pe care părinţii le adoptă uneori pot împiedica manifestarea deschisă a emoţiilor la copii. Aceste roluri pot deveni adevărate bariere în comunicarea cu copilul.
Rolurile pot fi acelea de:
Comandant. Părintele care adoptă acest rol doreşte să ţină lucrurile sub control şi cere copilului să se supună imediat. Ordinele, comenzile şi ameninţările sunt uneltele pe care le foloseşte „comandantul”.
Moralizator. Moralizatorul este părintele care foloseşte frecvent expresia „ar trebui să…”. „Ar trebui să faci asta” şi „nu ar trebui să faci asta” sunt afirmaţii specifice acestui rol.
Atotştiutor. Părinţii care adoptă acest rol încearcă să le arate copiilor că adulţii, având o experienţă bogată de viaţă, cunosc toate răspunsurile. Ei dau sfaturi şi încearcă să arate copiilor cât de multe ştiu ei.
Judecător. În acest rol, părintele dă verdictul vinovăţiei copilului fără a analiza situaţia. El va arăta că are întotdeauna dreptate, în timp ce copilul greşeşte mereu.
Critic. Ca şi judecătorul, moralizatorul şi atotştiutorul, părintele care critică este interesat să demonstreze că el are dreptate, dar în plus foloseşte ridiculizarea, sarcasmul sau glumele pentru a demonstra acest lucru copilului.
Psiholog. Părintele „psiholog” încearcă să analizeze problema. Cu cele mai bune intenţii, acest părinte vrea să audă toate detaliile pentru a analiza, diagnostica şi pune întrebări. Partea mai neplăcută survine în momentul în care vrea să ofere soluţii, care nu se suprapun peste perspectiva şi nevoile copilului.
Cloşcă. În acest caz părintele încearcă să asigure copilului că totul este în regulă, când de fapt lucrurile nu stau chiar aşa.
Indiferent de rolul pe care îl adoptă părinţii cu cele mai bune intenţii, acesta blochează comunicarea cu copilul.
Sursa: www.scribd.com
