Următoarea etapă a comunicării, după ascultarea reflexivă, este transmiterea mesajului.
Procesul comunicării mesajului este diferit de sfătuire. Oferirea unor sfaturi: „Fă asta…” sau „Eu cred că ar trebui să…”, nu sunt de ajutor.
Iată câteva motive pentru care este recomandată evitarea sfaturilor:
- Sfaturile nu-i ajută pe copii să înveţe a rezolva propriile probleme. Îi vor face doar dependenţi de dumneavoastră.
- Mulţi copii refuză să urmeze sfaturile primite. Ei sunt fie neîncrezători că sfatul oferit este bun, fie, pur şi simplu, nu doresc să facă ceea ce le spuneţi (sau ce li se spune).
- Dacă sfatul dumneavoastră nu funcţionează, veţi fi răspunzător pentru aceasta.
A ajuta un copil să exploreze alternativele înseamnă a fi alături de el în procesul de identificare şi evaluare a posibilităţilor de a rezolva o problemă. Aceasta presupune să îl asistaţi în evaluarea fiecărei modalităţi de acţiune şi apoi în luarea unei decizii.
Mesajele la persoana întâi
E important să comunicaţi într-un fel care permite ca sentimentele şi intenţiile dumneavoastră să fie înţelese de copii. În multe cazuri, părinţii nu se aşteaptă să fie ascultaţi de copii, ei cred că trebuie să repete fiecare cerere cel puţin încă o dată. Acest lucru se datorează faptului că au fost obişnuiţi de către copiii lor să repete fiecare mesaj.
Există situaţii în care părinţii îi „invită” pe copii să nu-i asculte. De exemplu: când vorbim fără a ne aştepta să fim auziţi, îi învăţăm pe copii să fie „surzi la ceea ce le spunem”. Când copiii ne ascultă doar dacă îi atenţionăm asupra acestui lucru, îi învăţăm că există şi situaţii în care pot să nu ne asculte.
Când vorbiţi cu copilul dumneavoastră este util să gândiţi în termeni de mesaj la persoana a doua / mesaj la persoana întâi.
În mesajul la persoana a doua se face referire la ceea ce copilul ar fi trebuit să facă şi este criticat pentru neasumarea responsabilităţii. Prin acesta i se sugerează copilului că vina este a lui. Este de fapt un atac verbal (ex. „Iar ai ieşit cu hainele bune afară”).
Din contră, un mesaj la persoana întâi este acela prin care i se transmite copilului ce sentimente au provocat comportamentul sau afirmaţiile lui. Mesajul este centrat asupra copilului. Prin el transmiteţi celorlalţi cum vă simţiţi şi nu daţi vina pe nimeni. De exemplu: „Când ieşi cu hainele tale bune la joacă ele se strică repede, iar eu mă îngrijorez, pentru că nu ne putem permite să cumpărăm altele noi”.
Mesajele la persoana întâi exprimă ceea ce simte cel care transmite mesajul. Ele sunt specifice. Într-un astfel de mesaj, elementele non-verbale, cum ar fi tonul vocii, expresia feţei, postura corpului sunt esenţiale. Ele presupun manifestarea unei atitudini de acceptare faţă de cealaltă persoană. Aceasta nu înseamnă că nu ar trebui să fiţi niciodată supărat pe copilul dumneavoastră. Doar că problema nu constă în faptul că vă mâniaţi, ci în efectul pe care îl va avea mânia asupra copilului, în cazul în care o manifestaţi, de pildă într-un mod agresiv (verbal sau chiar fizic).
Va trebui să fiţi atent şi la frecvenţa cu care manifestaţi sentimentele de mânie faţă de copil. Utilizarea repetată a mâniei poate produce următoarele rezultate:
- Repetarea comportamentului de răzbunare a copilului: Atunci când vă înfuriaţi, copilul ştie că provocarea lui a reuşit, că şi-a atins de fapt scopul.
- Întreruperea comunicării: Copilul se simte ameninţat şi, deseori, va riposta agresiv sau se va retrage, pentru a-şi proteja imaginea de sine.
Dacă relaţia dintre părinte şi copil este bazată pe respect reciproc, mânia ocazională, exprimată adecvat, poate „curăţa” atmosfera şi poate încuraja comunicarea. Dacă relaţia nu este una sănătoasă (în cazul în care părintele şi copilul au conflicte frecvente), utilizarea mâniei va avea efecte negative. Dacă relaţia cu copilul este de acest fel, vă recomandăm să încercaţi următoarele strategii:
- Să deveniţi conştienţi de motivul mâniei;
- Să căutaţi alternative la folosirea mâniei ca mod de a interacţiona cu copilul dumneavoastră.
Sursa: www.scribd.com
