Părinţii sunt acele persoane care trebuie să se implice activ în procesul de atenuare a anxietăţii la preadolescenţi. În cele ce urmează vom prezenta paşi practici pe care părinţii îi pot întreprinde pentru a controla şi reduce anxietatea copilului săi:
1. Un mijloc foarte important de a-i reda încrederea în sine unui preadolescent anxios este ca părintele să continue să fie „părinte”. Părintele nu trebuie să instituie domnia legii şi să-şi trateze copilul ajuns preadolescent ca pe un copil mic. Există momente când părintele trebuie să spună „nu” – comportamentelor inadecvate şi periculoase cum ar fi nopţile târzii petrecute în oraş – şi momente în care trebuie să relaxeze regulile, de exemplu când preadolescentul este disperat după ultimul răcnet în materie de modă.
2. Adulţii trebuie zilnic să aprecieze şi să sublinieze succesele copilului accentuându-le în faţa altor membri ai familie (de exemplu în timpul cinei comune). Asta nu înseamnă numai lucruri importante cum ar fi trecerea unui examen, poate să cuprindă şi lucruri minore, cum ar fi că şi-a amintit să-şi sune bunica de ziua ei.
3. Este important ca maturii să-i amintească preadolescentului că fiecare om este altfel, că fiecare are talentele sale şi că nu trebuie să facă tot ce fac prietenii săi sau tot ce este la modă în prezent.
4. Atingerile gingaşe ale părinţilor vor ajuta preadolescentul să recapete încrederea în sine şi în lumea înconjurătoare. Preadolescenţii care sunt îmbrăţişaţi cresc având un puternic sentiment al valorii personale.
5. Părinţii trebuie să ia în consideraţie posibilităţile preadolescenţilor, să nu ceară de la ei ceea ce aceştia nu pot face. Dacă preadolescentul întâlneşte dificultăţi la un obiect / materie şcolară atunci mai bine adulţii îl vor ajuta suplimentar decât să ceară de la el rezultate imediate. La cel mai mic succes obţinut la acest obiect este binevenit ca copilul să fie lăudat.
6. Este pozitiv de a reduce la minim numărul de observaţii. Părinţilor li se propune pe parcursul unei zile să înscrie toate observaţiile pe care vor să le facă copilului. Iar seara se poate citi lista împreună cu copilul. Adulţii vor observa că unele observaţii nu îşi au rostul, dar pot dăuna copilului.
7. Nu se recomandă ca maturii să ameninţe copilul cu pedepse pe care nu le îndeplinesc („Taci sau îţi voi încleia gura.”).
8. În comunicarea cu copilul anxios este binevenit ca părinţii să nu submineze autoritatea persoanelor importante pentru copil („Prietenul tău nu înţelege nimic, mai bine ascultă-mă pe mine!”).
9. Dacă adulţii nu sunt mulţumiţi de comportamentul şi realizările copilului asta nu este motiv suficient pentru a nu–i oferi dragoste şi suport. Preadolescentul are nevoie să ştie că este iubit şi preţuit ca om.
10. Părinţii trebuie să însufleţească copilul să-şi găsească un hobby care să-i placă foarte mult. Preadolescentul are nevoie de pauze, de timp liber fără teme şi însărcinări, de timp care să-l dedice unui hobby indiferent dacă este vorba de jocurile pe computer sau de ieşitul în oraş cu prietenii. Este important ca părinţii să încurajeze mişcarea, înotul, vreun „sport deosebit” sau practicarea tehnicilor relaxante.
11. Dacă preadolescenţii nu sunt acceptaţi în anumite grupuri de prieteni, maturii ar putea insista discret să-şi găsească alte subiecte de interese şi să-şi facă noi prieteni, cu care ar fi posibil să aibă mai multe în comun.
12. Se recomandă ca părinţii să nu le dea nici un motiv preadolescenţilor să creadă că nu înţeleg prin ce trec aceştia dacă nu vor ca ei să-şi destăinuiască grijile în altă parte.
13. În timpul activităţilor în comun se poate folosi umorul. Umorul este şi va rămâne mereu una din armele cele mai eficiente împotriva anxietăţii.
14. Adulţii trebuie să fie consecvenţi în acţiunile sale. Nu se poate de interzis preadolescentului fără nici un motiv ceea ce anterior îi era permis.
Iulia Racu, doctor în psihologie
